Apocalipsă întîrzîiată de existenţă

Scriu toamna cu mănuşile

ochilor mei

de mînă

şi adulmec în mirosul mâinii “Lui”,

ce  îmi lipseşte ca o moarte

încununată pe  pieptul meu-

care ca o carte de vizită

a unei nebune-

proaspăt născute,

cerşeşte sărutări de unică folosinţă,

sau măcar picioare aruncate în fruntea cîinilor vagabonzi-

uimiţi de greutatea

cartofilor,

care rup rochiile în nouă

şi te contaminează cu aer îmbîcsit cu suc de lămîie.

Vezi singur drumul de dincolo

al mijlocului apocaliptic

care scuipă în gura mea,

şi prin care trec

turme de singurătăţi neîmplinite,

ori ai nevoie de ghid

cu tarife de două ori mai ridicate

dar cu

mii de degete sub picioare,

care nu te lasă să tacă

şi de asta nu poţi muri

fără să spui că iubeşti?

O miercure flămîndă de cacao

Uneori ceea ce înseamnă să mori

eşti însăşi tu,

cu toate lumile tale

şi toate fotografiile

care te rup în bucăţi de singurătate,

atunci cînd

mîinile tale

atîrnă ca doua coşuri de gunoi folosite

şi inima îţi merge ca un abur în urma depărtărilor

cu care nu vrei să faci viaţă

şi eşti mort

în braţele cuiva,

împreună cu toţi ochii şi toate dorurile flămînde din tine,

lacrimile nu pot mînca ciocolată

precum nici tu nu poţi mînca atîtea

sîmbete cu calorii.

Drumurile voastre rămîn

doar drumuri

şi nu merită să-ţi faci

spatele să meargă drept

cînd tu însăţi nu eşti nici pe departe

vie,

toată ziua ta

digerînd covrigi cu susan

şi corpuri lihnite de dragoste,

care de la un timp

te închid sub toate uşile lumii

şi te găsesc  tot mort

şi tot cu gura plină de nuci de cacao.