Poemului despre
tine
îi cad dinții...
și hibernează
morțile noastre
ca niște veverițe
înghesuite cu
ciocolată,
în așternuturile feciorelnice
ale pieptului,
cînd vine litera
și-mi bate
în sticlă
de-mi sparge corneile
ochilor
și o retină a
nimănui,
lasă urme de
cafea
pe scheletele de
oameni morți,
ce se leagănă
dureros de
mioritic
în oasele mele...
știu că vine
timpul
să le pun
copiilor mei nenăscuți
numele tău
și să stringem
amîndoi
pașii care au
mers
prin merele mușcate
de viermii
dragostei
și să ne iubim
dizolvînd-o pe
Venus în ceaiurile noastre
fără zahăr.
Sicriele noastre-
sunt doi prunci
ce ne așteaptă
cuminți
să-i alăptăm
și să-i scoatem
la plimbare...
ne temem de
embrionii noștri
ca de niște kilograme
luate după o
dietă
cu varză ,
dar iarba ne iese
din orbite
de atîta verde
și e primăvară
și cad frunzele
și murim.
