Cum să trăieşti dintr-o moarte

Dacă ar fi să pot muri

aş alege s-o fac chiar azi…

acum cînd am aflat

cum e să te naşti cu 1,73 m

şi să te îmbraci conştiincios

cu fericirea ta,

în fiecare după-amiază trăită,

de unde

bănuţii de ciocolată

din ochi

mănîncă peşte sărat

şi mi-e o frică

de fericire

ca de o buburuză

rănită la picior

cu mîinile întinse după carne.

Să ştiu viaţa

a fost cel mai ud drum

pe care l-am încălţat vreodată

şi doar după care

poţi da serile pneumatice

de ciocolată.

pe cartofi prăjiţi,

din care nu ia

nici măcar unica mea moarte,

care face zilnic 2-3 ore la sală

şi mănîncă kiwi

pentru a deveni din nou o domnişoară

după cele 15 naşteri

pe care mi le-a făcut.

Apocalipsă întîrzîiată de existenţă

Scriu toamna cu mănuşile

ochilor mei

de mînă

şi adulmec în mirosul mâinii “Lui”,

ce  îmi lipseşte ca o moarte

încununată pe  pieptul meu-

care ca o carte de vizită

a unei nebune-

proaspăt născute,

cerşeşte sărutări de unică folosinţă,

sau măcar picioare aruncate în fruntea cîinilor vagabonzi-

uimiţi de greutatea

cartofilor,

care rup rochiile în nouă

şi te contaminează cu aer îmbîcsit cu suc de lămîie.

Vezi singur drumul de dincolo

al mijlocului apocaliptic

care scuipă în gura mea,

şi prin care trec

turme de singurătăţi neîmplinite,

ori ai nevoie de ghid

cu tarife de două ori mai ridicate

dar cu

mii de degete sub picioare,

care nu te lasă să tacă

şi de asta nu poţi muri

fără să spui că iubeşti?

O miercure flămîndă de cacao

Uneori ceea ce înseamnă să mori

eşti însăşi tu,

cu toate lumile tale

şi toate fotografiile

care te rup în bucăţi de singurătate,

atunci cînd

mîinile tale

atîrnă ca doua coşuri de gunoi folosite

şi inima îţi merge ca un abur în urma depărtărilor

cu care nu vrei să faci viaţă

şi eşti mort

în braţele cuiva,

împreună cu toţi ochii şi toate dorurile flămînde din tine,

lacrimile nu pot mînca ciocolată

precum nici tu nu poţi mînca atîtea

sîmbete cu calorii.

Drumurile voastre rămîn

doar drumuri

şi nu merită să-ţi faci

spatele să meargă drept

cînd tu însăţi nu eşti nici pe departe

vie,

toată ziua ta

digerînd covrigi cu susan

şi corpuri lihnite de dragoste,

care de la un timp

te închid sub toate uşile lumii

şi te găsesc  tot mort

şi tot cu gura plină de nuci de cacao.

Întâlniri mondene

Îmi fac eşirile uniform

cu picioare sfărîmate de drumuri

şi suflete prinse de urechi,

din care nu ies toamne

şi mîinile nu cer papuci de casă,

pe care să îi cureţi

la picioarele unui scaun temporar,

cu care merg serile,

în timp ce alţii

fac pe oneştii cu muncitorii de maşini

în spate

şi dacă zîmbete s-ar plăti cu grăsime

mi s-ar usca  oasele de vînt

la întrebarea :”Cum te îmbraci cînd mori?”

Comerţ cu spaţii

Dimineţile vin ca nişte maşini

pe care nu le aşteaptă nimeni,

dar care scot lacrimile

cu braţul,

ca nişte jucării neuniforme

în tîrguri de caritate,

unde vin şi pleacă suflete,

cu un tramvai

de braţe încolăcite,

în care saluturile

sună ca nişte bănuţi

şi frunzele ţi se zbat

sub inimi,

de unde

oamenii

scot cărbune.

Nu-i aşa că

nu ţi-ai imaginat

niciodată  cum e să fii milionar

de suflete din care să faci

cuptoare pentru fier

şi într-un sfîrşit să rămîi

un bătrîn

cu buzunarul plin de lumînări,

din care noaptea

vine ca o uşuratică

şi tu n-ai

bănuţi nici măcar pentru o pâine?

Poem legat la gură

Nu ţi-am auzit niciodată

palmele tale urcînd

cu umerii de genţi ieftine,

pe scările fară cuie

pe care de fapt

le vorbeai pe din spate

şi preferai să colecţionezi

ceai decît să

frecventezi supeuri străine.

Îţi suspectam eşirile

care se decojeau

de pielea mea

ca cojile de portocale

de pe paharul cu

şampanie proastă,

care îţi clătina

mătăsurile

şi te întîlnea

ca pe o femeie uşoară.

Poate atunci cînd

te-am văzut întrebînd trecătorii

unde poţi găsi lame

de cuţite în gîturi

străine,

trebuia să

te îmbăt cu coktailu-ri

din sânge de

iepuri,

să vezi şi tu cum

arată

o săptămînă

cu genunchii

umflaţi de plîns.

...de pe mare

Vagabonzii de lux

şi-au zburat picioarele stîngi

printre umere

şi îşi îmbracă ţestoasele

în copaci cu pancreasul fiert

peste care marea

este un sîmbure

cu mai multe eşiri la apă

şi cu cîteva

răni în plus.

Duminicile răsuflă  greu

în apele de chinuri

aşternute cu muştar

şi cu femur obosit

de alergat

prin corpuri străine

cu care dimineaţa

trebuie sa vîndă

foi de ardezie

între pereţii

lăzilor de pe litoral.

Poem ANtagonic

Pe baza ochiului
lacrimile spală 
rufele încolţite
pentru o nouă serbare
a înfringerii
              congestionate
cu carpienele 
celei dintîi literă-
binecuvîntată şi sădită,
cu dispreţ uns,
în crăpăturile călcîiului
                           negru
de nisip pierit
cu ajutorul 
zborului de struţ,
pentru prima escapadă 
acolo unde funia-
oricît de albă ar fi,
îmbracă gîtul 
şi unghiile sunt pene 
în mirosurile uleioase 
de zbor copt
cu cîteva aluzii şterse
pe sticla cantinei
de cîrpa spălată
în ţărîna de după ploaie
şi cu aburul vînăt 
de sîmbătă reîncarnată.


Poţi stoarce un Olimp
                     de  Zei
la fel de uşor
ca şi cum ai stoarce
un grapefruit 
cu un cablu de electricitate
şi ţi-ai administra licoarea,
cu o seringă infectată,
în sînge- prin plămînii 
acostaţi de aer
cu care alţii nu vor
să mai asculte

la un sfîrşit de iulie?

Poem de iunie

Vara îmi încep
a cîntări mădularele
                   crăpate de lumină
şi mestec carpienele însetate
în uterul zoofag al amiezii de pădure.


Cu pielea scuturată
de picăturile verdelui,
îmi coagulez
citoplasma fericirii
în vîrfurile neatinse de libertate
şi refac
fiecare atom de speranţă-
părăsit de veşnicia putrezită în căldură.


Respiraţiile înăbuşite
                         ale cerului
îmi redau
imitaţia perfectă a zborului-
încremenit
în apocalipsa trează şi incompletă
a fluturelui de iunie.


Îmi împăturesc propriul soare
şi cîntăresc aerul,
care trece prin mine
şi-mi zgîrîie începuturile-
obosite de astenia
                  creierului cariat de caniculă.


Cu mişcări fine şi regulate,
orizontul
îmi ajunge
pînă dincolo de os
şi reflexul răcorii
îmbracă ţesuturile în realitate.

Resemnare de aprilie

Aerul plin de suflete
stranuta cu tamiie si lalele-
imbulzite pe margini de pamint
trecut in nefiinta.

Ca o ploaie torentiala
glasurile de rugaciune
curg pe capetele mormintelor-
inalbite de ani si de licoarea varului stins.

Asemenea unei fantome,
imi ridic corpul neinsufletit
si-l imbulzesc
in doua morminte-
aglomerate si ele cu idei de
sicrie proaspete.

Mugurii flaminzi
cauta o muzica potrivita
si isi incep invitatiile la vals
pe care florile glazurate de cires
le accepta
cu doua batai acordate
in podeaua trainica si aplecata
peste lumina.

Fotografiile curg din uterul ochiului
pe cremenele fierbinti
si clocotite
care nu mai ajung
la fluiditate

Acasa,
peste capatiiul patului de scris
cafeaua transpirata,
sfirteca atomii
de temperatura
si scrie scrisori
de aprilie.

Imi caut numele
pe toate lespezile cimitirului,
dar oare poti
sa-i mai ceri identitatea
unui mort la sfirsit de primavara?

Moldova

Cu  perfectă  imitaţie de strugure  şi spic  copt
Moldova îşi  aşează  dantela  basmalei  proaspete
pe  imaginea  veche 
a ţărilor articulate pe  hîrtie.

Plină  de  fagure  şi  busuioacă,
împrospătează  culorile  de non-sentimente
cu  iz  de  codri  şi  cîmpii  întrerupte
cu  orizonturi parfumate  de  primăvară.

Legănată  între  două  ape
şi  scutece  de ţărînă
închegată  cu rugăciune şi izvoare  de doine,
Moldova  toarce  fire  de  viaţă
prin  crăpăturile  corpului-dureros de bolnav
de pe continentul european.

Glazurate  cu  lapte  şi  verdeaţă,
cîmpiile  curăţă  cerul-
proaspăt  bătătorit
de aripioarele  înmuiate  în cîntec şi joc,
turnat  pe  pămînt  sfînt…
pămînt  frămîntat  cu aşteptare.

Ca o zînă  în castel de  cleştar,
cu  păru-i  de grîne
fluturînd  sub  livezi  de  buze coapte,
Moldova  ca  o melodie
curge  pe icoanele reci  şi amorţite
ale  istoriei  de  marmură.

Cu  un  trecut  amar  de  bogat 
renăscută  pe muchii  de  nădejdi  şi  victorii,
îmbibată  cu prezent  politic-arzător  şi  minuni  reînviate,
Moldova  îşi toarce  povestea  pe prispe de  ogoare,
unde  fiecare  izvor  e  un  cîntec
şi  fiecare  sat,o  scînteie  spre lumina  infinitului.

Contemporanitate

Scrisul  invizibil  îmi inundă  foaia

şi cerneala …

creşte  trandafiri negri

pe catifeaua mesei de scris.

Imaginaţia  face  găuri  în craniu,

de unde  es flori apocaliptice de cireş

în ipostaze de muguri.

Singele îşi ia bilet  tur-retur

spre  nordul  celulelor

şi ultima-i  preocupare îi sînt cadourile

dintre  care v-a alege  pînă la urmă

zahărul de stafide.

Şabloanele sînt  în  ambuteiaje

şi trag dupa ele cuvinte  blocate

care îşi fac  stopul

la semaforul din faţa

                            camerei de filmat.

Contemporanitatea  îşi  desface  covorul  roşu

şi rochiile asemenea  gîndurilor

se înneaca  în scrisul invizibil

din foaia  crescută

pe catifeaua  mesei  de scris.

Primavara de februarie

Primavara isi construieste 
                                       statia de oprire
dupa primul semafor de linga timp.




Zapada imi tace in fata
Si viorelele ma palmuiesc cu 
                                         taceri.


Timpul fura cantitatea poeziilor
care ar trebui scrise
lasind muzica sa adoarma mirosul.


Las marile sa-mi curga printre degete...
si nervii sa contureze
                               radicalele simtirii
cu ioni slabi de durere.


Sufletul e in deplasare spre stele...
cazare,drum si hrana -in pretul de pe anuntul 
publicat in piata centrala a mortilor.


Cintarele se rup 
de greutatea evenimentelor
si realitatea ma scuipa in fata incurajindu-ma .


Brate de flori matura strazile 
sarutindu-le genunchii 
prin care curge noroiul
                                   spinilor.


Trec drumuri prin mine
si-si croiesc cifre
din care pe urma ar putea alunge vinturi...

In asteptare de...inceputuri

Viata imi pune la picioare poezii

facind nebunia sa curga pe linga mine indiferenta

si nici macar sa nu se salute 

cu viitoarea prietena a mortii.

Versurile cresc prost,

cerneala din urechile curiozitatii se termina

lasind ca mostenire doar semnatura vaga

pe corneea ochiului caprui de cintec

Al timpului.

Altfel imi imaginam serile...

si o pata mai vie imi colora paradoxul.

Nu spre nemurire am incercat sa zbor

ci spre ingeri...

Nu viata,ci fericire am vrut...

curg riuri de deznadejde prin parul meu

si-l fac sa infloreasca 

asemeni intrigilor venite din sufletele placerii.

Nesiguranta imi face invitatie la vals

unde toate domnisoarele 

sint imbracate in rochii de viitor si profesii de flori

pe cind eu nu-l am la mine decit pe 

                                                  Molière.

Imi urasc diminetile si trezirile

in care picioarele grele de alergare

refuza sa se ridice

dupa calatorii lungi prin vise

                                necunoscute.

Tic-tacul face alinierea 

si sentimentele o iau la trap

incercind sa gaseasca o rima 

                              de primavara.

Literele imi inunda  

timplele murdare de somn si cintec,

curs in nestiinta din tractul digestiv 

                         al timpului.

Schimb foaia...

si impreuna cu ea se schimba ranile

de pe fata cindva curata si machiata

a doamnei incaltate in alb.

Fotografiile imi fac tangoul de amiaza

                                                 pe monitor 

si scarile o iau razna...

Femeia de servici scutura apa

si blocurile pline de moarte pling.